-Amalia,vino aici...acum,te rog!se auzi glasul supărat al mamei.
-Dar,mamă...încercă ea să răspundă din depărtare; numai puţin...
-Acum! strigă mama,fără să lase loc altui refuz.
Micuţa cu blăniţă roşiatică alerga către căsuţa din mijlocul lanului de grâu. Ajunsese pe cărare şi îi vedea acoperişul verde,din frunze mari . În timp ce fugea,şorţuleţul roşu cu buline albe îi sălta şi o tot împiedica,dar ea nu rărea paşii. Nu înţelegea de ce mama era atât de supărată, dar când a ajuns atât de aproape încât să vadă fumul ieşind pe ferestruica rotundă ca un ochişor,şi-a dat seama : uitase plăcinta cu afine în cuptor!
Mama o aştepta în prag,cu o privire încruntată. Faţa îi era roşie de furie,mai roşie chiar decât uşa din scoarţă de cireş,gândi Amalia amuzată,dar încercă să-şi păstreze o mină serioasă. Era vinovată. Dar era o zi atât de frumoasă şi de parfumată. Plouase în noaptea trecută iar acum spicele erau mai strălucitoare şi miroseau minunat. Iar pe moviliţa de la capătul cărăruii ce ducea la căsuţa sa,bătea un vânt atât de dulce,iar ei îi plăcea atât de mult să stea acolo şi să viseze. Visa la această zi de multe zile ;bunica urma să vină să-i aducă de la oraş materialele mult dorite. La ei în lan nu se găsea aşa ceva,dar bunica locuia în oraş şi,o dată pe lună,venea să-i aducă nepoatei cu ochii verzi cele necesare pentru a deveni pictoriţă. Bunica vroia doar ca atunci când ajunge în lan,Amalia să-i pregătească plăcintă cu afine.Şi ea arsese plăcinta.În faţa mamei îşi plecă uşor ruşinată căpşorul rotund .iar urechiuşele i se pleoştiră.
-Iartă-mă,mamă,şopti ea cu glas stins.
-Ce va crede bunica?! întrebă mama ,ştergându-şi cu dosul palmei şorţul verde,ponosit. Unde ai fost? Iar pe moviliţă să visezi la tablouri? Toate galeriile noastre sunt pline de tablouri.Dar trebuie să fii responsabilă,Amalia,zise mama privind-o în ochi.
Mica şoricică nu ştia ce să răspundă;mama avea dreptate. Îşi mişca uşor codiţa pe pământ, dar gândul îi zbura la cel mai mare şi mai deosebit tablou din neamul şoricesc. Nu ştia încă ce va fi,dar tot timpul culori jucăuşe îi şopteau în urechi cântece despre peisaje de vis,despre lumi de basm,despre galerii întortocheate şi şoricei veseli şi curajoşi.Ar fi vrut să cuprindă lumea întreagă într-un tablou uriaş.
-Voi picta altă plăcintă,răspunse ea repede,de parcă i-ar fi venit o idee salvatoare.
-Ce vei face?,întrebă mama.
Dar şoricica se strecurase pe lângă mama ei şi era deja în bucătărie. Îşi îndreptă băsmăluţa roşie şi cu o viteză de care nu se credea în stare,începu să facă o altă plăcintă. Se gândi că bunica se va amuza de întâmplare şi după ce va mânca două felii de plăcintă,ca de obicei,se vor plimba amândouă printre spicele de grâu ,iar apoi se vor odihni în galeriile cele mai de jos,deoarece bătrânei şoricioaice îi plăcea răcoarea,nu zăpuşeala din oraş.
De data asta ,Amalia a stat cuminte lângă cuptor. Plăcinta arăta minunat. Chiar şi mama a glumit că e ca un tablou frumos. Bunica a venit încărcată cu pensule,acuarele şi bucăţi mari de carton şi de lemn subţire.Micuţa chiţăia şi ţopăia prin toată căsuţa. Dansa cu pensulele în braţe,îşi răsucea codiţa lungă şi uneori se mai oprea să o sărute pe bunica.
Dar deodată bucuria ei a fost întreruptă de un zgomot asurzitor. Bunica şi-a dus mâna la inimă,iar mama şi-a astupat gura de spaimă.Mica şoricică a rămas în mijlocul căsuţei,nemişcată,strângând pensulele în mână de parcă sunetul acela era un monstru menit să-i fure cadourile dragi, Mama şi-a venit prima în fire; şi-a netezit şorţul şi a ieşit afară încercând să pară curajoasă.Bătrâna şi nepoata au urmat-o şi ele. Undeva,nu departe de moviliţa unde Amaliei îi plăcea să danseze cu vântul,se vedea un morman mare alb cu negru.Ce putea fi? Mai devreme nu era nimic acolo. S-au îndreptat toate trei,cu paşi mici şi precauţi către ghemotocul uriaş care culcase spicele la pământ. Vântul parcă se oprise,întregul lan de grâu era amorţit,parcă se speriase şi el.Nicio pasăre nu se vedea pe cerul albastru.Iar soarele parcă se grăbea spre apus.Doar o musculiţă ameţită bâzâia subţire pe lângă mustăţile roşcate şi lungi ale micuţei.Mama a ajuns prima la locul de unde s-a auzit zgomotul. Se uita cu ochii ei mici,încercând parcă să înţeleagă dacă e adevărat sau nu ce vede. Nu putea fi adevărat! Duşmanul lor de moarte era căzut la picioarele lor,chiar în apropiere de căsuţa din lan. Ce-ar putea face?Ar trebui să-l lege să nu mai scape niciodată. Doar le-a fugărit de atâtea ori pe ea şi pe fiica ei,iar o dată a încercat să o prindă în ciocul lui portocaliu chiar şi pe bunica.Dar ea s-a ascuns repede într-o galerie veche şi a scăpat,mulţumind cerului că locuieşte la oraş,iar acolo sunt doar puţini bărzoi şi nu,în niciun caz,nu mănâncă şoricei.
Dar şoricica Amalia îl privea cu milă.Şi ei îi fusese frică de el,desigur,dar acum părea atăt de inofensiv.Penele lui erau ciufulite de parcă le prinsese un vârtej,ciocul era murdar de noroi ,iar ochii întredeschişi parcă implorau ajutor. Micuţa îşi scoase băsmăluţa şi se apropie uşor de el.Îi şterse ciocul uşor până deveni iar portocaliu.Vru să-i ştergă şi ochii,dar,deodată aceştia se deschiseră mari şi speriaţi,încât şoricica pică ,julindu-şi codiţa în vârf. Mama şi bunica au tras-o spre ele cu putere. Toate trei erau îngrozite.Bătrânul bărzoi le putea mânca pe toate dintr-o înghiţitură. Rămăseseră ca nişte statui îngheţate în mijlocul verii,în lanul de grâu.Amalia se gândi că nu va mai putea picta,că nu va mai veni să se întâlnească cu vântul în vârful moviliţei,se gândi că nu-i va putea cumpăra mamei un şorţ nou şi că nu va mai face niciodată plăcintă de afine pentru bunica. Pasărea îşi deschise ciocul larg,iar cele trei şoricuţe simţiră că s-a apropiat sfârşitul.Ştiau că nu aveau cum să fugă până la căsuţă;şi parcă în acel moment nici nu mai aveau picioare,nici glas ,nici zile...
-Apă...se auzi glasul înecat al bătrânului bărzoi.Apă...se forţă el să spună cu ultimele puteri.
Amalia se dezmetici prima.Încă mai avea băsmăluţa roşie în mână şi o ţinea strâns. Se uită la mama şi la bunica ,apoi se îndepărtă uşor,cu spatele,câţiva paşi,apoi o rupse la fugă spre casă. Parcă într-o clipă se întoarse cu găletuşa din coajă de nucă,plină cu apă.Mama îi făcea semn din cap,legănându-şi urechile roşcate ca ale fiicei ei,dar şoricica se apropie, sigură pe ea ,de pasărea căzută.
-Nu-l putem lăsa să moară,chiar dacă e cel mai rău din lume,mamă,şopti ea într-o răsuflare.Bunica aprobă şi reuşi să scoată un oftat.Micuţa luă apă din găletuşă,cu lăbuţele mici,mirosind încă a plăcintă cu afine şi le turnă în ciocul păsării. Apoi toate trei aşteptară parcă fără să respire.Pasărea se ridică cu greu.Amalia închise ochii şi aşteptă o clipă lungă cât un veac.Bătrânul bărzoi îşi întinse aripile ciufulite şi cerul parcă se întunecă.
-Acum ne va mânca,şopti mama cu glasul gâtuit de spaimă. Amalia o strânse de mână.Era curajul mamei ei în fiecare zi. Deschise ochi şi îl privi pe acel uriaş drept în ochi.Era atât de mică în faţa duşmanului lor.
-Multumesc,fetiţă şoricel! se auzi glasul gros al păsării.Apoi,uitându-se la mamă şi la bunică,adăugă:
-Iertaţi-mă,doamnelor şoricel că am vrut să vă mănânc...de mai multe ori. Promit că nu mai fac,zise pe un ton glumeţ,încercând să-şi ducă aripa dreapta la inimă.
-Să spunem că eşti o pasăre de cuvânt,chiţăi mama nesigură.Să mergem,Amalia!
Şi toate trei se întoarseră cu spatele ,dorind să plece,nu fără frică,însă.
-Hei,Amalia! o strigă deodată bărzoiul. Cum aş putea să te răsplătesc ...pentru apă_
-Nu trebuie,domnule bărzoi,spuse repede micuţa. Noi mereu îi ajutăm pe ceilalţi,şopti ea.
-Poate e ceva ce-ţi doreşti mult ,insistă el. Ai salvat viaţa unui bătrân,iar asta merită o răsplată. Gândeşte-te,o rugă el.
Şoricica se gândi câteva clipe ,cu privirea spre cerul minunat,apoi spuse:
-Mi-ar plăcea ca toţi locuitorii lanului să vadă picturile mele.Toate sunt poveşti colorate şi vesele. Cred că le-ar fi tuturor pe plac,adăugă ea însufleţită.
-Bine,fetiţă şoricel,mă voi gândi cum să-ţi îndeplinesc dorinţa,zise pasărea şi îşi luă greoi zborul.
Cele trei şoricuţe îl priviră cum se îndreptă spre soare,apoi intrară în căsuţă. Niciuna dintre ele nu credeau în spusele bărzoiului,dar ,a doua zi,când razele dădeau bineţe spicelor bogate de grâu,în geamul căsuţei se auzi un ciocănit puternic. Mama îşi scoase uşor capul pe uşă şi îl zări pe bărzoi,foarte vesel,de altfel.
-Neaţa,doamnă şoricel! Amalia e acasă?
Înainte ca mama să deschidă gura,micuţa se strecură pe uşă:
-Sunt aici,sunt aici,repeta ea,ţopăind.
-Pictează-mi aripile şi pieptul,spuse bărzoiul fără alte vorbe. Sunt gata!
-Poftim? întrebară uimite cele două,într-un glas. Nu înţelegem!
-Voi fi tabloul tău pe care îl vor vedea toţi cei din lan,animăluţe,păsări,gâze. Iar la toamnă,când voi zbura pe meleagurile calde,lumea ţntreagă va vedea poveştile tale,aşa cum îţi doreşti. Dar să nu mă gâdili,adăugă el râzând. Apoi şopti serios: măcar atât să fac pentru tine,Amalia,pentru că îţi sunt foarte recunoscător.
Micuţa cu blăniţă roşcovană zâmbi către el,apoi fugi în casă şi se întoarse repede cu toate materialele pe care le adusese bunica pentru pictură. Era visul ei,cum să refuze,deşi mama privea suspicioasă cu mâinile la piept şi privirea pătrunzătoare. Amalia îşi strânse băsmăluţa pe cap şi se apucă de treabă. Pictă lanul de grău în culoarea razelor de soare şi pe prietenele ei,buburuzele gemene Iola şi Adna. Pe o aripă înfăţişă o poveste cu prinţese păianjen,iar pe cealaltă le zugrăvi pe mama şi pe bunica,împreună cu vecinele doamna Arici,bătrâna Gândăcelia şi domnişoara Fluturaş,în timp ce serveau ceaiul din ceşcuţe din coji de alună.
Bărzoiul aşteptă cuminte până mica pictoriţă îşi termină treaba. Soarele aproape îşi lua rămas bun. Durase toată ziua,dar Amalia,mânjită ţn toate culorile,nu era obosită,iar ochii îi scânteiau de fericire mai mult ca niciodată. În sfârşit,toţi o vor cunoaşte şi se vor bucura de culorile ei. Şi chiar duşmanul de moarte al neamului şoricesc o ajutase. ,,Ce ciudată e viaţa asta,,gândi ea.
-Mulţumesc,domnule,spuse ea şi făcu o plecăciune,asemenea unei prinţese.
-Eu îţi voi mulţumi în fiecare zi,fetiţă şoricel! Mâine dimineaţă voi zbura cu poveştile tale peste tot lanul,chiar şi peste păduricea de dincolo de râu. Va fi minunat,strigă el îndepărtându-se,
A doua zi,toţi ,cu mic cu mare au aflat de talentul şi visele unei fetiţe şoricel.Gâze,păsări sau animăluţe au venit să admire tablourile Amaliei. Iar aceasta era mai fericită ca niciodată.
Iar acum ştii şi tu,dragă copile,că visele tale se pot îndeplini,chiar şi în cele mai deosebite moduri,numai să nu uiţi să speri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu