http://www.coresi.net/_zana-craciunului-si-alte-povesti-cu-zane/
Draga mea,îţi
voi spune o poveste despre o fetiţă care nu ştia că există Moş Crăciun. Ce
trist,nu?...Ghemuieşte-te aici,lângă sobă şi pregăteşte-te să visezi...
*
Într-un
sătuc din munţi,undeva sus spre vârfurile învăluite în parfum de brad,unde doar
păsările mai ajung,locuia o fetiţă cu bunica ei. Era o aşezare cu câteva căsuţe
răsfirate ici colo şi o biserică din lemn,cu turla stâmbată înspre răsărit de crivăţul ce-şi făcea veacul pe
acolo,aducând cu el şi gerul năpraznic. Într-una
din aceste case de lemn,cele două făpturi îşi trăiau viaţa simplă,trăind în
fiecare zi la fel ,fără ca ceva deosebit să se întâmple.De jur împrejur,copaci
mereu verzi ,cu frunzele ca nişte ace ,vegheau micul sat bătrân
şi înfrigurat. Vremea rece era
stăpână tot timpul anului şi,în fiecare zi,bunica şi nepoata ei mergeau în pădure
să adune lemne de foc pentru bătrâna sobă. Odată întoarse din pădure,bunica
punea pe plită ceaunul pentru mâncare,iar micuţa Alida
începea să deretice prin căsuţă. Avea destule de făcut: aşeza aşternuturile pe
cele două paturi,făcea ordine pe măsuţa de lângă singurul ochi de geam din
încăpere şi mătura duşumeaua. Fetiţa văzuse lumina zilei în urmă cu şapte
ani,dar bătrâna o tratase întotdeauna ca
pe un om mare:
-Trebuie să fii serioasă ,să munceşti,să
nu-ţi stea mintea la prostii niciodată! îi spunea Augusta,ameninţând-o cu un
deget îndreptat spre ea. Şi să nici nu te gândeşti să trândăveşti în vreun colţ,cu
mintea aiurea! Nu ,fetiţo,stai cu picioarele pe pământ! Vocea ascuţită a
bunicii umplea micuţa încăpere ; şi părea mai degrabă un războinic ce ţipă la
soldaţii săi,decât o bunică blajină ce îi dă sfaturi micuţei nepoate.
Alida
nu prea înţelegea ce-i spune bunica,dar încerca să o asculte. Nu ştia ce
înseamnă să stai cu mintea aiurea,ea nu se gândea decât la treburile zilnice:
de adunat lemne,de hrănit cele câteva găinuşe din şopron,de făcut curat,ca o
femeie în toată firea,deşi era doar o mână de om. De basme ,auzise doar de la copiii din sat,la ce putea să-i zboare
mintea? Ce-i drept,uneori visa că mama ei o îmbrăţişează strâns,acoperind-o cu
sărutări,dar ştia că aşa ceva e cu neputinţă.
Într-o zi,o rugă pe bunica să-i spună o poveste ,dar aceasta s-a supărat atât de tare,încât fetiţa era
de-a dreptul înfricoşată:
-Poveştile
sunt nişte scorneli care îţi otrăvesc mintea şi sufletul. Sunt nişte născociri
pentru proşti şi pentru trântori.Augusta dădea nervoasă din mâini,ca şi cum se
apăra de o zburătoare imaginară,care nu-i dădea pace.
-Dar,
bunico,întrebă Alida nedumerită,de ce copiii din sat vorbesc aşa de frumos despre poveşti? Le ascultă
seara la culcare şi adorm liniştiţi,zâmbind,iar noaptea - fetiţa se ridică pe
vârfuri şi,cu trupuşorul ei firav, începu să facă piruete - noaptea visează că sunt eroi şi prinţese şi zâne şi…
-Şi
gata! ţipă scurt Augusta,încruntându-şi fruntea îngustă,ajunge fetiţo,tu
trebuie să fii cu picioarele pe pământ şi cu capul pe umeri,nu în nori! Auzi la
ea,eroi şi zâne,pufni ea. Ochii ei albaştri,decoloraţi de trecerea vremii şi de tristeţe se uitau tăios la nepoata care
se ghemuise lângă sobă şi nu înţelegea de ce bunica e atât de supărată. Mereu
era dreaptă şi serioasă şi nu zâmbea niciodată; aşa era bunica Alidei.
-Nu
trebuie să crezi în poveşti sau în miracole,începu bătrâna ceva mai
calmă,aşezându-se uşor pe pătura roasă de pe pat, cu mâinile împreunate în
poală; astea sunt nişte aiureli. Doar ceea ce vezi să crezi,altceva nu există! Alida
încuviinţă din cap, deşi tot nu pricepea împotrivirea bunicii; nici ce înseamnă
o poveste nu ştia cu adevărat. În clipa aceea rece,acea copilă speriată se lipi
de căldura sobei şi îşi închipui că bunica o îmbrăţişează strâns şi o sărută pe
creştet. Dar era doar o iluzie,Augusta era la fel de îngheţată şi de tăioasă ca
un ţurţure.
*
Vezi tu ,draga mea,cine nu crede în
poveşti sau în magia viselor sau în zâmbete de copil,e mereu morocănos si
trist.
*
Dar,într-o zi de iarnă,cu fulgi uriaşi
de zăpadă ce se aşezau pe năsucurile îngheţate ale copiilor,o fetiţă mică pe
nume Evelyn o întâlni pe Alida pe drumul înzăpezit. Alida o privea şi nu
pricepea cum de micuţa se mai putea mişca prin nămeţi, aşa de înfofolită în mai multe rânduri de haine,toate
mai mari decât ea. Se gândi că arată ca o gogoşică pufoasă într-o farfurie cu
făină albă ; imaginea o făcu să zâmbească.
Evelyn locuia într-o casă
frumoasă,cu părinţii şi cu bunicii . Avea patru fraţi mai mari şi era răsfăţata
familiei. Alida şi-ar fi dorit o familie aşa de numeroasă,i se părea că
strălucesc cu toţii doar pentru că sunt împreună şi se iubesc. Şi ea ţinea la
bunica şi,probabil,că şi Augusta o iubea,dar nu se manifestase niciodată.
Astfel,deşi doar un copil,Alida avea un mare gol în suflet,poate mult prea mare
pentru inimioara ei mică.
-Sunt
atât de fericită,atât de fericită…se învârti Evelyn cu braţele deschise,făcând
căciula prea mare să se legene într-o
parte şi în alta,ca un pendul cu ciucuri roşii.
-De ce? chicoti Alida amuzată de mica ei
prietenă,oprindu-se în faţa ei.
-Cum de ce ? făcu ea ochii mari. Diseară vine
Moşul,zise în şoaptă,apropiindu-se şi ridicându-se pe
vârfuri ca să ajungă la urechea Alidei,ca şi cum i-ar fi dezvăluit o taină.
- Ce Moş? întrebă mirată.
-Moş
Crăciun,desigur,râse micuţa,întinzându-şi iar mâinile să cuprindă toţi fulgii de zăpadă
şi toată bucuria acestei veşti. Alida,ce-i cu tine,parcă n-ai şti…,dădu ea din
cap.
-Hmm,Moş Crăciun…Moş Crăciun repeta Alida îngândurată; auzise de el de la ceilalţi
copii care spuneau că, în noaptea de Ajun,le aduce cadouri sub bradul împodobit.
Însă bunica îi făcuse mincinoşi şi se înfuriase foarte tare pe acest Moş
imaginar,încât fetiţa nu îndrăznise să mai aducă vorba despre el.
-Hei, Alida,o trase Evelyn de hăinuţă,tu
esti cuminte mereu,Moşul vine şi la tine.
Fata tresări,niciodată nu
a făcut probleme,dar nu a venit la ea niciun Moş şi nici nu primea daruri ,doar
bunica îi mai cumpăra ghetuţe,de la târgul din vale,când cele vechi rămâneau
mici şi îi croia uneori hăinuţe. Dar alte cadouri nu mai primise de la nimeni.
-Evelyn,ce vei primi diseară ? o iscodi cu
ochi curioşi.
-Eu
vreau un paltonaş călduros,zise îndreptându-şi spatele ,am fost cea mai cuminte
dintre fraţii mei. Sunt sigură că-l voi primi.Şi aş vrea să aibe nasturi uite
aşa de mari,zise desenând nişte cerculeţe în aer.
-Sigur
că ai fost cea mai cuminte! Acum trebuie să merg acasă,ne vedem la slujbă ,zise
Alida si plecă ,lăsând-o pe mica ei prietenă să danseze cu gândul la Moş Crăciun,cine-o
mai fi şi el…Îşi vârî mâinile în buzunare şi porni spre casă cu capul plecat şi
cu paşi tăcuţi,prin omătul rece…
-Dacă
nu crezi,nu vine! strigă deodată Evelyn în urma ei,cu vocea ei de ghiocel vesel.
,,Dacă nu crezi ,nu vine!’’repeta Alida în gând.
,,Ce să cred?!’’îşi spuse, dar dădu repede
din mână ca să alunge gândul ăsta. Acum trebuia să o ajute pe bunica la
treabă,înainte să plece la slujba de Crăciun . ,,Oare numele Moşului vine de la
sărbătoarea din noaptea asta? cine ştie?’’gândi ea. Oricum nu avea cine să-i
explice,bunica s-ar supăra iar ,dacă ar întreba-o.
Seara
,în biserică erau adunate toate familiile ce locuiau în
vârful muntelui.Erau bunici,părinţi,copii şi doi bebeluşi înfofoliţi în pături,iar
o fetiţă îşi luase chiar şi pisicuţa învelită într-o băsmăluţă ponosită.
Înăuntru era cald de la lumânări şi de la atâtea suflete deschise în Ajun de
Crăciun şi mirosea a tămâie şi a credinţă.Toată adunarea pestriţă asculta atent
cuvintele bătrânului preot despre Naşterea Domnului.Era unul din puţinele
momente din an,când toţi locuitorii acelui vârf de munte, erau împreună. Viaţa
grea nu le lăsa timp de vizite.Doar copii se mai jucau din când în când,când nu
erau prinşi şi ei în treburile gospodăriei. După slujba de la biserică,care pe
Alida o făcea să caşte tot timpul,atrăgând privirile tăioase şi pline de reproş
ale bătrânei Augusta,obosită de frig si de mersul prin nămeţi,fetiţa se culcă
în patul ei de lângă sobă. Aşternuturile erau aspre şi reci. Patul mirosea a
ierburi ,bunica îl umplea în fiecare an cu fân proaspăt .Se ghemui sub
pătură,cuprinzându-se cu braţele pentru a se încălzi.
Deodată,în
liniştea nopţii îngheţate,când Alida se pregătea să păşească pe cărarea viselor
ei dragi,focul din sobă,cu limbile lui roşiatice – albăstrui ,căpătă glas : ,,Dacă nu crezi ,nu vine,dar dacă
tu,micuţo,crezi,el…negreşit va veni…” În camera mică era o lumină
stranie,deşi lampa era stinsă. Un aer
cald îi gâdilă obrajii copilei aproape
adormită. Oare bunica vorbea în somn sau poate ea era cea care visase? Se
ridicase în pat şi asculta atentă pentru a-şi da seama ce se auzise…Oare a
visat-o pe Evelyn? ea spusese aşa ceva,când se întâlniseră.
-Hei,Alida,deschide geamul,e înţepenit,s-a
auzit o altă voce ca un sunet de clopoţel.
Fata se uită la bunica ce dormea nestingherită de zgomotele nopţii,apoi la
fereastră; un fulg de nea îi bătea în geam? Nu! Era o zână cu o mantie albă care atingea pământul şi cu bucle mari ,roşii ca focul ,lungi până
la brâu. Alida sări din pat să îi deschidă fereastra; nu îi era frică,făptura
din faţa ei o privea cu ochii verzi si
blânzi .Când a păşit înăuntru,înaltă şi graţioasă,camera s-a umplut de parfum de mere coapte şi scorţişoară.
-Copilă,de
ce nu crezi? o întrebă încet zâna,în timp ce îşi aşeza poalele rochiei
argintii,fără să-şi ia ochii de la Alida.
-Ce să cred? ridică Alida din umeri,nedumerită.
-Că va veni Moşul,se aplecă zâna spre ea,mângâindu-i
părul scurt şi blond. Fetiţa era vrăjită,nedumerită,îi treceau tot felul de
întrebări prin cap,dar nu putu să deschidă gura.Doar privea. Musafira scoase
dintr-o punguţă lucioasă de piele,prinsă la brâu ,un praf argintiu,strălucitor ca
stelele şi îl împrăştie prin cameră,cu mişcări line.
-Eu ,începu ea cu glas domol si cald,am venit
să-ţi spun o poveste… E prima poveste din viaţa fiecărui copil,e povestea lui
Moş Crăciun. Se aşezară amândouă pe
marginea patului de lângă sobă şi minunata fiinţă începu să povestească: Undeva
la capătul pământului,unde e mult mai frig decât în sătucul tău şi nămeţii ar depăşi chiar şi
turla bisercii voastre,acolo locuieşte un bătrân cu barba albă şi lungă.Locul
acela se numeşte Polul Nord. Bătrânul de care îţi vorbesc,are un suflet
mare,iubeşte râsul,poezioarele,dar,mai ales,iubeşte copiii,pe toţi prichindeii
din lume,spuse ea cu patos,mari sau
mici,cuminţi sau obraznici,harnici sau lenesi; îi adoră pe toţi
deopotrivă. Între noi fie vorba, iubeşte şi prăjiturelele ,aproape la fel de
mult,glumi zâna şi râseră amândouă. Tot anul, el pregăteşte cadouri pentru
micuţi,împreună cu spiriduşii veseli, iar în noaptea de Ajun,adică în această
noapte,pune toate darurile într-o sanie trasă de reni. Apoi opreşte timpul în
loc şi merge la fiecare copil şi îi lasă o minunată surpriză sub bradul împodobit.
Anul viitor va trebui să împodobeşti şi tu un brăduţ,micuţo,e atât de frumos! Uite,îl
poţi aşeza chiar aici ,lângă lada asta de lemn în care îţi ţii hăinuţele,zise
zâna,bătând cu palma lada decolorată de lângă patul Alidei. Fetiţa o privi,apoi
îşi îndreptă ochii spre minunata crăiasă. Povestea ei o uluise,îi umpluse inima
de bucurie,o făcuse să creadă că visele se pot îndeplini.Simţea că urmeză să se
întâmple ceva deosebit…
-Cum opreşte timpul… şi cum poate să meargă cu
sania prin lumea largă… şi cum ştie unde
stă fiecare copil? se porni Alida să întrebe.
-Cu puţină pulbere magică ,făcută din praf de
stele,poţi rezolva orice,draga mea,îi făcu zâna cu ochiul.
-Aha…,înţelese fetiţa,dar chipul i se întristă
deodată. Ea nu era tot copil,de ce nu găsise niciodată nimic sub brad?
Zâna îi ghici gândurile.
-Draga mea,poveştile sunt minunate,păcat că
bunica ta nu ştie asta. Magia lor îţi oferă aripi,poţi să dansezi cu fulgii de
nea,cu norii ,cu păsările,cu făpturi miraculoase…Zâna îi luă Alidei obrajii în
palme şi o privi în ochi ; avea mâinile
calde si moi.Fetiţa îşi închipui că aşa trebuia să fie mâinile unei mame; nu o
cunoscuse pe cea care a adus-o pe lume; bunica spunea că a murit când Alida era
mică,atât de mică încât nu-şi putea aminti nimic despre mama ei.
-Alida,îi
spuse zâna cu blândeţe,Moşul nu a ajuns până acum la tine,pentru că…
-Pentru că nu am crezut în el,completă
fetiţa cu o voce deznădăjduită şi cu privirea pierdută înspre o gaură din
rogojina decolorată ce acoperea duşumeaua.
-Nu e vina ta,o mângâie zâna. Bunicii tale
nu-i plac poveştile,nu i-au plăcut nici când era mică…Bineînţeles că o ştiu pe
Augusta de când era copil,râse ea văzând-o pe Alida făcând ochii mari; am uitat
să-ţi spun că eu sunt Zâna Crăciunului,întotdeauna am fost. Sunt fiica lui Moş
Crăciun. De-asta am venit la tine în noaptea asta,continuă ea serioasă: să-ţi
aduc magie! Cu puţină pulbere magică,am să scot tristeţea din ochii tăi albaştri
şi o voi arunca pe fereastră,gesticulă ea ca şi cum ar fi dat ceva afară,apoi
îşi scutură mâinile cu un aer mulţumit. De acum
vei crede…
-Voi
crede,repetă Alida ca prin vis. I se perindară prin minte imagini cu privirea
rece a bunicii şi cu ochii veseli ai micuţei Evelyn care dansa înfofolită ca o băbuţă,prin
nămeţii tăcuţi…
-Şi
iată! chicoti făptura magică,îndreptându-şi mâinile spre uşă şi dându-se puţin
în spate. În prag stătea un bătrân cu
obrajii roşii de frig,cu un zâmbet larg şi cu pletele ninse de zăpadă şi de
ani. Era… dragul nostru Moş Crăciun.
- Seara bună ,fata mea,zise şi o sărută
pe obraz pe Zâna Crăciunului. Seara bună şi ţie,minunată Alida,mă bucur că te
văd,în sfârşit! Moş Crăciun se aşeză pe
un scăunel verde,de lemn , lângă sobă. Spune-mi,dulce copilă,la ce dar ai
visat?
Alida radia,era toată o lumină şi un zâmbet,parcă
plutea; copiii avuseseră dreptate,chiar exista un bătrânel cu păr cărunt,care
aducea daruri copiilor sub bradul împodobit. De ce bunica nu vroia să-i spună
adevarul,nu ştia,dar ,în momentul acela parcă nu mai avea importanţă. Timpul
chiar se oprise-n loc şi nu mai erau decât ea ,bătrânul şi fiica lui în tot
universul. N-ar fi putut încăpea în cuvintele ei mici o aşa mare fericire.
Zâna
îşi puse o mână pe umărul ei şi îi şopti:
-Bunica ta nu a primit niciodată nimic
fiindcă nu a crezut. E trist,dar nu ţi
se îndeplinesc decât visele în care crezi cu toata fiinţa ta. Eu şi tatăl
meu,Moş Crăciun,am vrut ca tu să fii altfel,pentru că eşti deosebită,tu
tânjeşti după magia visării.Ochii tăi îmi spun că nu te-ai gândit la niciun
cadou,dar ştim noi ce-i trebuie unei fetiţe cuminţi,nu-i aşa,tată? îşi îndreptă
ea privirea strălucitoare către bătrân care îi făcu ştrengăreşte cu ochiul.
Moş
Crăciun scoase un pachet roşu din sac şi îl întinse Alidei.Fetiţa se uită
înspre patul bunicii,aşteptându-se să audă vocea care o certa,dar ea dormea
somn adânc…apoi ridică privirea spre zână,care încuviinţă din cap. Nu
îndrăznise vreodată să viseze la o asemenea nemărginită bucurie. Mâinile îi
tremurau când au atins cadoul…Ochii senini ca cerul de vară,erau umezi de
emoţie şi recunoştinţă.Alida îi mulţumi Moşului ,cu un zâmbet fragil pe buze şi
desfăcu încet hârtia ce învăluia în mister minunata surpriză : era o păpuşă
care semăna leit cu Zâna Crăciunului. Fetiţa scoase un sunet de bucurie şi îi
cuprinse pe zână şi pe bătrân într-o îmbrăţişare. Era fericită,mai fericită ca
niciodată. Primise un cadou neaşteptat şi o dulce mângâiere pentru sufletul ei.
-Nu ştiu cum să vă mulţumesc,aproape că
striga.
-Ne-ai mulţumit deja,răspunse repede
Zâna Crăciunului,în timp ce Moşul aproba din cap. Acum fugi în pat,noi trebuie
să plecăm,iar tu trebuie să dormi,e târziu!
Alida se băgă în pat,strângând păpuşa
la piept. Zâna o înveli şi o sărută pe frunte.
-Dormi,Alida,lasă visele să-ţi încălzească
sufletul şi să dea aripi gândurilor tale…
-Eşti o fetiţă minunată,îi şopti Moş Crăciun…
În acea noapte, visă că
era o prinţesă care zbura printre nori pufoşi, cu aripi din fulgi de nea. S-a
trezit tare bucuroasă şi i-a povestit
bunicii tot. Desigur,nu a crezut-o nici după ce a văzut păpuşa,dar pentru micuţă ,nu mai conta. Acum vedea totul
cu alţi ochi şi de-aici înainte avea să-şi croiască un drum presărat cu
propriile vise. Acum Alida credea în Moş Crăciun şi în miracole.
Ce nu poţi face cu un strop de
pulbere magică,nu-i aşa?!
*
Draga mea,sper că ţi-a plăcut povestea.
Ştii,numele fetiţei – Alida – înseamnă
micuţa fetiţă înaripată. Acum, fii o zână cuminte şi zboară în tărâmul
viselor frumoase. Mâine vei găsi sub brad un cadou minunat. Pentru că tu ştii
că există Moş Crăciun şi zâne care răspândesc
praf magic peste zâmbetele copiilor buni şi cuminţi.
Închide ochişorii,draga mea,
Leagănă-te pe o stea…
În zori,sub frumos brăduţ
Vei găsi un dar micuţ,
Dar ce te va bucura
Şi-ţi va da aripi de nea.
Dormi,scumpa mea,eşti liberă
să visezi…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu