Tristeti

Uneori te cuprinde o cumplita tristete ce te aseaza in genunchi si te impietreste acolo. Nu poti sa clipesti,sa te misti,sa te aduni. Doar plangi atat de mult incat simti ca Planeta se va ineca si toti locuitorii ei vor deveni sirene. Nu mai poti gandi,nu mai sti care-i izvorul lacrimilor tale,doar versi rauri,rauri pe care plutesti apoi inert,in nestire.
 N-ar fi trebuit sa existe tristete in ochii nimanui,mai ales in ochii unui copil. Uneori e mai mult decat putem duce,cel putin asa credem si clipim mirati ca totusi mai suntem pe pamant. Caci tristetea profunda te face sa nu te mai numesti om viu,ci o leguma legata cu sfori aidoma unei papusi ce se misca incolo si-ncoace fara tel.
Ochii umbriti isi varsa pleoapa usor ,impingand ape sarate si tu iti rogi sfarsitul,caci nu mai poate face un pas inainte sufletul tau. Atata durere,atata tristete.
Privesti in jur cu ochii mintii incercand sa gasesti liana de care sa te agati,sa-ti aline caderea. Dar e atat de departe,atat de sus,nu e pentru muritorii de rand. Dar oare fericirea e pentru muritori sau doar pentru zei. Sigur e si pentru noi,inca mai zarim o picatura in paharul ce a fost candva pe jumatate plin ; sau era pe jumatate gol? Oare mai stie cineva sau mai conteaza? Importanta e sa vezi picatura ce a ramas puternic lipita de fundul paharului si nu vrea sa se lase dusa. Se agita frenetic pentru ca tu ,omule ingenunchiat de tristete,sa o auzi,sa o vezi ca exista si sa nu spui ca acel pahar e gol. Mai e o picatura cu care iti poti racori fata plansa si schimonosita de atata tristete. Prea mult ai stat in genunchi,plangandu-ti durerea.
 Dar sa nu crezi ca acea ultima picatura de speranta din pahar iti va sterge si urmele adanci de pe genunchi. Ele raman acolo si de fiecare data cand viata iti mai da o lovitura ,se adancesc dureros.
E trist sa fii atat de trist...Iar lacrimile sapa nemiloase...