Un strop de Eminescu...

Ce soptesti atat de tainic...

Ce şopteşti atât de tainic, 
Tu, izvor de cânturi dulci?
Repezind bălaia undă
Floarea ţărmului o smulgi

Şi o duci, o duci cu tine, 
Vâjâind încet pe prund;
Ale tale unde floarea
Cine ştii unde - o ascund?

Astfel trece şi viaţa-mi, 
Dar o floare 'n valu-i nu e, 
Nici nu spun ca tine doru-mi
Nimănuie, nimănuie.

Ci eu trec tăcut ca moartea, 
Nu mă uit la vechii munţi;
Scrisă-i soarta mea în creţii
Întristatei mele frunţi.

Numai colo, unde teiul
Lasă floarea-i la pământ, 
Eu încep să mişc din buze
Şi trimit cuvinte 'n vânt.

Vis nebun, deşarte vorbe !
Floarea cade, rece cântu-i
Şi eu ştiu numai atâta
C'aş dori odat' să mântui ! 

Ce suflet trist

Ce suflet trist mi-au daruit
Parintii din parinti, 
De-au incaput numai in el
Atatea suferinti?

Ce suflet trist si far' de rost
Si din ce lut inert, 
Ca dup-atatea amagiri
Mai spera in desert?

Cum nu se simte blestemat
De-a duce-n veci nevoi?
O, valuri ale sfintei mari, 
Luati-ma cu voi!